Anxietatea de separare este o etapa normala a dezvoltarii copiilor. Micutii au de multe ori o perioada in care se confrunta cu anxietatea de separare, insa dupa varsta de trei ani cei mici sunt in stare sa treaca peste aceasta teama.
La anumiti copii anxietatea de separare se transforma in afectiune mai ales daca apare sau se mentine pana la varsta prescolara. Daca anxietatea incepe sa influenteze viata de zi cu zi a copilului si rezultatele scolare si sa se prelungeasca anormal de mult e vorba de o afectiune ce ar trebui evaluata si tratata. De cele mai multe ori in centrul anxietatii de separare sta parintele sau cineva ce are grija de copil.
Anxietatea de separare nu este foarte greu de diagnosticat, mai ales ca e vorba de o anxietate ce se prelungeste peste o varsta la care ar trebui sa scapam de ea. Primul diagnostic se va pune odata ce simptomatologia este prelungita excesiv. Printre simptomele anxietatii de separare se numara: stare de neliniste legata de separarea de parinti chiar si pe perioade scurte, grija fata de pierderea unui parinte din cauza unui dezastru sau din cauza unei boli, grija constanta legata de o posibila rapire care ar cauza separarea de parinti, refuzul de a pleca departe de casa. In plus, pot sa apara temeri de a sta acasa singur, imposibilitatea de a mai dormi cand unul dintre parinti sau amandoi nu se afla in imediata apropiere, apar cosmaruri legate de separare, dureri de stomac, de cap, in anticiparea separarii.
Impreuna cu anxietatea de separare pot sa apara si atacuri de panica, alte afectiuni psihice agravate pe parcurs, daca nu exista diagnosticare si tratamente. Nu ai cum sa scapi de anxietatea de separare fara tratament si s-ar putea sa ai probleme si in viata de adult daca nu o tratezi la timp.
Cauzele anxietatii de separare nu sunt pe deplin cunoscute. Cu toate astea, oamenii de stiinta sunt de parere ca anxietatea de separare poate avea cauze genetice, dar poate fi generata si de un eveniment traumatizant din viata copilului, cand a fost intr-adevar o separare de moment sau urma sa aiba loc una. Curios este ca anxietatea de separare nu se manifesta doar la copii, ci va aparea si la adolescenti si chiar la adulti, in forme din ce in ce mai severe.
Factorii de risc in cazula anxietatii de separare ar putea fi viata stresanta, o separare de moment care a dus la o teama foarte mare, temperamentul care predispune la anxietate, istoricul familial, factori de mediu, dezastre naturale ce au dus la separare partiala sau totala de moment.
Medicina de specialitate atrage atentia ca impreuna cu anxietatea de separare vom vedea din ce in ce mai des fobii, alte afectiuni care au in centrul lor anxietatea, agorafobia, afectiuni psihice ce nu permit integrarea normala in societate, depresia, tulburarile obsesiv-compulsive.
Revenind la diagnosticare, ea trebuie sa isi propuna observarea comportamentelor copilului si determinarea clara daca e vorba de o etapa din dezvoltarea normala sau e o afectiune ce trebuie tratata. Doar psihologul sau psihiatrul poate determina exista afectiunii sau alte tulburari psihice existente, care au dus la anxietatea de separare. Evalurea psihologica, interviurile cu micutii, observarea comportamentelor vor ajuta la diagnosticarea corecta.
Singurul tratament eficient in cazul anxietatii de separare e psihoterapia, uneori insotita si de medicamentatie usoara. Consilierea psihologica, discutia cu micutii, pot a reduca din simptomele asociate anxietatii de separare.
Terapia cognitiv-comportamentala este o forma de psihoterapie recomandata atunci cand e depistata anxietatea de separare la copii. Copilul invata in cadrul sau cum sa faca fata temerilor si problemelor legate de anxietatea de separare. Parintii invata si ei cum sa acorde ajutor, suport copilului si cum sa reactioneze ca sa nu agraveze simptomatologia. Cand simptomele sunt severe terapia cognitiv-comportamentala e combinata cu psihoterapia si cu medicamentatia-antidepresivele sunt cele recomandate in majoritatea cazurilor.